Poate pare a fi greu de crezut, dar chiar asa a fost …
O poveste incredibila, plina de peripetii, a unui romanas de-al nostru.
L-am cunoscut la Facultatea de medicina si timp de 6 ani am patimit bune si rele trecand prin furcile caudine ale diferitelor examene. Nu eram straluciti, dar ne descurcam.
El insa avea mult mai mult succes (la fete mai ales), fiind din nastere un optimist incurabil. In plus, impresiona prin stilul non-conformist care, uneori, soca : intotdeauna la patru ace, dar cu tatuaje si piercinguri.
Au trecut cei patru ani si am mai pasit un hop : Rezidentiatul. Amandoi, medicina de familie.
Am pierdut legatura o vreme. Pana ne-am revazut intamplator, dupa ceva ani, la coada pentru ridicarea Diplomei. Am mers apoi la o bere. Si mi-a dat vestea cea mare: se saturase de mocirla din sanatate si a decis sa plece medic pe un vas de croaziera…
“Oau, intr-adevar o decizie traznita!”, imi spuneam atunci eu, o persoana pentru care o simpla deplasare pana, la Cluj de exemplu, era o adevarata aventura.
Normal ca am pierdut legatura. Din cand in cand ma mai intalneam cu fratele lui, vecin cu parintii mei, si mai aflam vesti: Cadiz, Azore, Malta, Istanbul, …, Las Palmas, Capul Verde…
Interesanta viata!
A urmat apoi o veste cumplita: disparuse. Inmarmurit il ascultam pe fratele lui cum povestea cum alergase disperat la diverse ambasade si incercase sa afle vesti. I se comunicase sec ca vaporul se scufundase undeva prin Oceanul Indian. Era disperat!
Dar nu disparea omul asta cu una cu doua!
Din fericire, naufragiase pe o insula. Si si-a gasit imediat o “slujba”, un fel de medic-croitor, pentru ca nu facea decat sa coasa.
- Se taiau aia in draci pe acolo!, mi-a povestit peste ani.
- Noroc cu proviziile Crucii Rosii (cred ca ale Semilunii Rosii, dar asa mi-a relatat el) si cu doi asistenti foarte priceputi…Se bateau intre ei ca chiorii.
-Nu ti-a fost frica?
-Nu zic ca nu. Mi-a fost. La inceput tremuram ca varga noaptea si tresaram la orice zgomot suspect. Dar nu mi-am pierdut niciodata speranta. Si parca am devenit si mai credincios…Stiam ca o sa ies din asta. Ma ingrijora numai gandul la ai mei ca nu aveam cum sa le dau de stire….aia nu aveau nici macar un telefon. Era o statie, dar stricata! Speranta m-a tinut in viata!
Fac si eu pe desteptul, ca nu-mi dadea pace stiinta!
-Da’, zic, ce faceai cu bolnavii cronici, diabetici, hipertensivi ? Cum ii ingrijeai ? Aveai medicamente ?
-Ce bolnavi cronici? Pai media lor de varsta era vreo 40 de ani…Si mai aveam ceva medicamente, noroc cu misiunile Crucii Rosii (n-am fost acolo, dar, teoretic, eu cred ca era de fapt Semiluna Rosie).
Ei, tot de la misiunile astea umanitare i se va trage. Intr-o zi poposeste pe insula o misiune a Medicines Sans Frontieres. Uraaa! Putea in sfarsit sa ia legatura cu lumea civilizata. Si nu numai. A luat legatura cu un tanar membru al misiunii, proaspata absolventa a unei universitati pariziene…
Urmarea…
Tanarul cuplu paraseste “in glorie” insula ( de fapt au reusit sa “fuga”, in urma unei misiuni de salvare, care i-a eliberat dintr-un hangar in care ii inchisesera localnicii, de teama sa nu ii paraseasca singurul medic care avusese grija de ei).
S-au reintors in Europa, unde tatal miresei, medic si el, a decis sa se retraga la pensie si sa le lase in grija un mic “praxis” pe malul lacului Lehman.
E o poveste incredibila, dar nu am totusi niciun motiv sa nu o cred…
